Înmormântarea

Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când “omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie “să se întoarcă în pământul din care a fost luat, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eccleziastul 12, 7).

Moartea unuia dintre creştini, este, fireşte, prilej de îndurerare şi de întristare. Când se întâmplă decesul, familia trebuie să anunţe preotul parohiei din care decedatul face parte, solicitând slujitorului bisericesc toate informaţiile necesare. Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajează alte instituţii (oficiul stării civile, medicul specialist în eliberarea documentului de constatare a decesului, firma de pompe funebre, administraţia cimitirului etc.), ci numai de aspectele în care Biserica şi slujitorii săi sunt implicaţi.

Preotul este cea mai autorizată persoană la care membrii familiei trebuie să apeleze. Astfel şi preotul îşi ia măsurile cuvenite pentru a împlini cum se cuvine slujbele de pomenire şi înmormântare. Când un creştin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de derută, întrucât apar păreri şi tradiţii diferite în legătură cu datinile ce înconjoară ceremonia înmormântării. Pentru a evita atât confuziile, dar şi superstiţiile şi datinile fără sens, ori care nu au legătură cu credinţa creştină ortodoxă, este bine să luați legătura cu preotul.

!!! Doar după ce preotul a fost consultat la biserică, prin telefon (0049=160=9546=4546) sau email (info [{ at ]} parohia-ludwigshafen.de), se fixează cu firma de pompe funebre, data şi ora înmormântării.

Pentru slujba Înmormântării sunt necesare:

certificatul de deces
• colaci sau  o pâini numite în popor capete 
• o sticlă de vin
colivă (pentru cei care vin din Vechiul Regat și știu s-o facă)
o lumânare mare cu prosop pentru preot cu și, eventual, lumânări mici pentru toți cei prezenți
• se achită taxa fixată de către Consiliul parohial
 

În funcţie de zona de unde provine familia celui răposat există şi anumite tradiţii regionale:
• pomul, adică un pomișor sau o ramură de pom roditor care se împodobește cu fructe, dulciuri, covrigi și altele, care se poartă înaintea convoiului mortuar și care se înfinge la mormânt lângă cruce, după astuparea gropii și după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană. El reprezintă pomul vieții, fiind simbol al vieții și al morții sau un substitut al mortului.
lumânări aprinse care se împrat celor de faţă în unele locuri  însoțite de o batistă, de o pânză albă sau de prosoape. Acestea simbolizează călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos, „Lumina vieții”.
• toiagul din ceară curată, ce se pune la capătul mortului simbolizează candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care creștinul îl va întâmpina pe Hristos la Judecata de Apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieții omului pe pământ.
• împărțirea de daruri pentru cel adormit a dus la numeroase practici statornicite printr-o tradiție populară. Așa s-au născut punţile sau podurile și argumentarea pentru „vămile văzduhului”: practic, la mai multe popoare ortodoxe s-a statornicit un număr de 12 sau 24 de „poduri” – obiecte de îmbrăcăminte, prosoape, covoare sau pături care sunt așezate lângă sicriul celui adormit și oferite, apoi, la opririle efectuate în drumul spre biserică sau mormânt. 

!!! Atenție

Nu pot fi îngropați creștinește cei care sunt incinerați, întrucât aceștia au uitat de valoarea trupului uman, și de faptul că Hristos prin moartea și Învierea Sa, s-a făcut pârgă / începătură celor adormiți. Îngropați împreună cu El, vom învia din nou, la rândul nostru, El fiind primul născut din morți (Rom. cap. V si VI; I Cor. XV; Col. I, 1; I Tes. IV). În același timp trupul celui decedat este vrednic de cinstire nu numai pentru ceea ce va fi în viitor, dar și pentru ceea ce a fost în această viață. Aceste rămășițe omenești, sfințite prin Botez și prin Sfânta Euharistie, dar și prin celelalte Sfinte Taine ale bisericii, au fost, mai mult sau mai puțin, temple ale Duhului Sfânt, templu pe care omul nu și l-a zidit singur, ci l-a primit în dar de la Dumnezeu și nu i se cade lui să-l distrugă. Îngroparea în pământ a fost o rânduială a bisericii primare, chiar Domnul Hristos fiind așezat într-un mormânt nou săpat în piatră… unde trupul își urmează fireasca descompunere.